|
| Autor |
Mesaj |
|
mystery
Membru
Data inscrierii: 26/Mai/2007
Mesaje: 204
Localitate: Bucuresti
|
 Trimis: 13/10/2010 02:31 Titlul subiectului: George Cosbuc |
 |
|
1866-09-20 Se naste George Cosbuc la Hordou-Nasaud (astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si al preotesei Maria Cosbuc. Copilaria si-o petrece intr-o asezare sateasca cu un folclor bogat si cu o natura palpitanta, aspecte care ii vor influenta opera de mai tarziu.
1918-05-09 Moare scriitorul George Cosbuc la numai 51 de ani, fiind inmormantat in cimitirul Serban Voda - Bellu, langa fiul sau Alexandru, si in vecinatatea marilor scriitori M. Eminescu, I.L. Caragiale s.a.
PASTORITA
Umbre mari rasar pe cale,
Ziua moare dupa culmi;
De pe coasta, pe sub ulmi,
Se scoboara mieii-n vale.
Obosit si bland popor!
Si cantand, paseste-agale
O copila-n urma lor.
Noapte buna, soare sfant,
Pana maine! Noapte buna!
Maine iar vom fi-mpreuna,
Tu sa razi si eu sa cant.
Maine pana-n zori te scoala,
Ada flori de-argint in poala
Si le-asterne pe pamant!
Si, murind, intinereste
Soarele de dragul ei,
Si-o cununa de scantei
El prin par i le-mpleteste:
Maine daca n-oi veni.
Paru-n apa ti-l priveste,
Dor de mine de-ti va fi!
Si-i va fi de soare dor!
Maine blonda pastorita,
Despletind a ei cosita
Toata ziua la izvor,
Va privi cu drag la plete
Pline de-aur ce i-l dete
Soarele ascuns sub nor.
|
_________________
[URL=http://mystery.myforum.ro] [/URL] |
|
| Sus |
   |
|
mystery
Membru
Data inscrierii: 26/Mai/2007
Mesaje: 204
Localitate: Bucuresti
|
| Trimis: 13/10/2010 02:37 Titlul subiectului: Citate |
|
|
Gradometrul cultural al popoarelor e literatura, caci ea reprezinta averea sufleteasca a lor
Cultura omoara naivitatea si stiinta goneste simplitatea
Soarele rasare rosu si tot rosu apune. Omul bun in zile rele e tot bun ca`n zile bune
|
_________________
[URL=http://mystery.myforum.ro][/URL] |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 14/10/2010 13:53 Titlul subiectului: O poezie inedita a lui Cosbuc |
|
|
G Cosbuc- Atque nos!
Iarna, când e îndelungă noaptea, s-adun finii şi cumetrii
Şi-apoi povestesc de-a dragul, stând pe laviţele vetrii,
Despre crai cu stemă-n frunte, despre lei şi paralei...
Oh, că mult îmi place mie să mă pun la sfat cu ei
Şi s-ascult ale lor vorbe, s-admir faptă glorioasă,
Să-mi încurc în minte firul din povestea cea frumoasă,
Să văd ce destăinuieşte frazul cel îndătinat:
“Cică-a fost, ce-a fost odată, cică-a fost un împărat”.
Oh, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti - şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris;
Ascultându-l, fără voie, parcă mă cuprinde-un vis
Şi-atunci eu mă pierd pe-ncetul pe-ale fantaziei maluri:
Văd cu ochii plăsmuirea vecinicelor idealuri
Şi a tuturor acelor modele vii, pe cari le-avem
Şi pe-a căror frunte pus-am mitologic diadem -;
Văd cu ochii tot aceea, ce-a creat în zeci de veacuri
Imaginaţiunea noastră: văd înamorate lacuri,
Văd câmpii cu ierbi de aur, stele văd, cari povestesc,
Brazi cu gemet, văi cu lacrimi, flori, ce sub privire cresc,
Văd zăbrele şi prin neguri văd crâieştile palute!...
Apoi parcă tot înaint, prin regiuni necunoscute
Şi prin lumi de-alegorie; pe cărări cu trandafiri
Văd şi-ntâmpin tot ce-n mituri a născut întipuiri.
Văd pe-Aeleton, vestitul, văd palatul său de glajă,
Recunosc pomul sub care Arghir a dormit ca strajă,
Pre când a venit Elena cu porumbii pe urmă ea.
Toţi satirii din poveste trec pe dinaintea mea
Şi-mi fac semn; văd pe-o câmpie trei draci, cu mânii turbate,
Şi pe-o măgură piezişă eu zăresc Neagra-Cetate.
Basmul fiului Medenei, prin sublimă-alegorie,
Tăinuieşte adevăruri de vieţi, căci basmul ştie
Sub un grozav s-ascundă palide realităţi.
Şi de câte ori văd basmul lui Arghir, de-atâte dăţi
Troienesc însumi convingeri că poporul, care-mbracă
Într-o haină-aşa de caldă gânduri reci, poate să facă
Mult, şi poate să se nalţe pajură de pe pământ:
Omul află fericire nu numa-n negrul mormânt!
Văd pe Pipăruş-viteazul trecând muntele de aur,
Şi-l văd cum se războieşte c-un nedumerit bălaur,
Monstru, care-aruncă flăcări dintr-un piept impancerat.
Văd pe-acest voinic cum cearcă trei copile de-mpărat
Şi cercându-le-n tot locul, zmei pe sub pământ alungă,
Lumea galbenă-o străbate din o dungă-n altă dungă:
Că-i fecior născut din babă şi-ntr-un an creşte ca-n trei,
El aruncă buzduganul ca şi-un măr, ucide zmei
Şi-apoi, urmărit în urmă de curaj şi de norocuri,
El pe-o pajură călare părăsind aceste locuri,
Capătă pe cea mai mică fată de-mpărat soţie...
Pipăruş-viteaz! Curajul întrupat în vitejie!
Tip eroic, suflet nobil şi-n veci braţ neostenit,
Tu porţi flamură de-nvingeri! Susţinut de-a tale-ncrederi,
Eşti rubin mitologiei: cap încoronat cu iederi!
Văd apoi pe-împărat-Roşu şi pe Verdele-mpărat,
Văd zăbrelele pe care cest din urmă le-a durat
Pentru fată-sa, căci fata la părinţi fu numai una
Şi era detot frumoasă: p-a ei frunte juca luna
Şi-i juca prin dezmierdare soarele pe tipul ei
Şi-i jucau pe cei doi umeri doi d-argint luceferei!
Văd pe sfânta Luni în codru, păzind tainicele bercuri
Cu izvor de apă-vie; văd apoi pe sfânta Miercuri
Povestind cu şepte stele; adunând neguri şi ploi
Şi-mpărţind viscole-n lume, eu zăresc pe sfânta Joi.
Aci văd pe sfânta Vineri, alături muntele de glajă
Culegând flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vraja
Şi-n poveşti cu Zodiacul ţinând sfântul Soare-n loc;
Văd pe sfânta Marţi cum râde şi descântă de noroc
Şi-alungând pe baba Dochie, dezvăleşte primăvara,
Şi pe fete mai isteţe le-nspâimântă cu Marţi-seara.
Babe meştere, urmate de-un stol greu de vrăjituri,
Ele ştiu să profeţească prin descântătoare guri
Şi prin visuri întreite ani din soartea omenească
Dacă omul prin rugi drepte s-a legat ca să postească!
Văd apoi Câmpul-vieţii cu mohor acoperit;
Văd poiana fericirii şi, cu pasul liniştit,
Văd cum trece prin poiană o fantasm,-o copiliţă,
Purtând flori de mac în mână, pe sân flori de tămâiţă
Şi-mpletiţi în păr de aur purtând tainici trandafiri.
Ea-i comoară de frumíseţe, simbol dulce de iubiri
Şi-i un tip de poezie, farmec de-admirate sfântă:
Ea-i Ileana Cosintiana, din cosiţă-i floarea cântă!
Sub serinele-i surâsuri, ierni se schimbă-n primăveri;
P-a ei urmă azi reínvie crinul veştezit de ieri;
Şi de drag, soarele-n cale stă pe loc şi mi-o priveşte
Şi când pleacă, beat el pleacă şi trei zile buiguieşte;
Şi când ea-ngână vrun cântec, greu tresare prin fiori
Cerul înflorit cu stele, câmpul înstelat cu flori,
Ea-i născută-n faptul zilei şi-n restimp de lună-nouă
Şi se culcă-n pat de aur şi se scaldă-n râu de rouă
Şi-i copilă descântată cu trei roze-n bobocei,
Pentru ca să-nnebunească lumile de dragul ei!
Văd apoi pe Făt-Frumosul trist cum măsură poiana.
Căci de mult iubeşte dânsul pe Ileana Consintiana
Şi de dorul ei lăsat-a doi părinţi şi-apoi pribeag
Rătăcit-a zi şi noapte peste ţări, şi de-al ei drag
El plângând încălecase pe Cal-Galben de sub soare,
Căci e năzdravan din fire acest cal, ştie să zboare
Prin văzduh, până ce lasă stelele-ndărătul său!...
Făt-Frumos şi Cosintiană! O, cu tot ce Dumnezeu
A lăsat elegant şi nobil şi fermecător în lume,
V-a-nzestrat pe voi poporul, inimi blânde cu blând nume,
Şi-a conceput din voi sub soare tip desăvârșit de frumuseţi!
În voi personificate stau ascunse două vieţi
De-ncântare excluzând margini: vulturească fantazie
V-a realizat şi întreite facultăţi de poezie.
Vi-a depus un tron de aur p-un pământ de-ntipuiri!
Văd apoi zâne maestre şi văd alte năluciri:
Pe Zorilă şi Murgilă, cari grăbesc să mi se culce
La cele trei urzitoare, aproape tău de lapte dulce;
Văd pe gingaşa din Dafin: mă-ntâlnesc cu paraleii
Şi văd falnica pădure, unde-n curţi s-adună zmeii,
Făcând sfaturi, cum să fure vro copilă de-mpărat;
Apoi văd pământu-n care munţii-n capete se bat;
Apoi văd pe Cenuşotcă, prinzând pureci la trăsură;
Şi văd pe-a zmeilor mamă flăcări aruncând din gură;
Şi văd Ceasul-rău de noapte, povestind cu-al său nepot
Şi-apoi văd pe mult vestitul Statu-Palmă-Barbă-Cot;
Şi-apoi văd pe Surgă-Murgă mâncând mazere pe vatră
Şi mai văd pe Strâmbă-Lemne sfătuind cu Sfarmă-Piatră!
Aici văd pajuri măreţe, sub a căror adăpost
Voinic-înflorit devine mai frumos de cum a fost;
Văd şi pe Leagănă-Munţii, şi văd pe Uşor-ca-Vântul,
Pe N-aude, pe Nu-Vede şi pe
Na-Greu-ca-Pământul;
Văd aici pe Mama-Nopţii, iele văd şi văd moroi,
Şi văd pe Fata-Pădurii cu lungi taberi de strigoi.
Văd apoi Gerul în straie trecând pe hotarul Ciumii;
Văd pe Foametea şi-n urmă mă bufhesc de Toarta-Lumii,
Eu de-aici mergând la vale prin păduri de siminic,
Eu ajung în ţara unde, îndată ce scuipeşti, scuipi în nimic!
Tipurile drăgălaşe toate-mi trec pe dinainte
Şi-mi revoacă-un veac de aur, plin de farmec dulce-n minte
Şi-mi revoacă timpuri bune, zile de vieţi senine:
Şi-atunci amintiri duioase se trezesc râzând în mine,
Şi-atunci gândurile mele îndărăt prin secoli trec,
Şi, zburând prin Capitoliu, se opresc pe-Olimpul grec.
Aici văd zeii-n consiliu, văd tritoni şi minotauri,
Văd ciclopi c-un ochi în frunte, văd eroi încinşi cu lauri
Şi văd toate-acele tipuri de greceşti mitologii,
Pe cari le-a produs avântul exaltatei fantazii.
Şi privind profund la ele, îmi par toate-a fi asemeni
Cu-ale noastre tipuri; toate îmi par rude, îmi par gemeni:
Şi-ncet tipurile sfinte de mitologii greceşti
Se-ncuscrează cu-ale noastre fantazii de prin poveşti
Tot mai mult şi tot mai tare, tot mai strâns până ce-n fine
Din subiectele-nrudite un subiect comun devine!
Din Helada rătăcit-a mitul vechilor eroi
Şi p-o cale-ndreptăţită s-a prelins până la noi,
Pentru ca să mărturească sângele cu grea dovadă.
Din splendoarea ei cea veche, ne-a păstrat vechea Heladă
Stol de basme şi credinţă, snop de tipuri, cari trăiesc
Tainic înrădăcinate prin poporul românesc
Şi cari numai cu viaţa deodată-au să se scurgă.
Poliphemos recunoaşte frate bun pe Surgă-Murgă
Şi se bucură că-şi află ochiul ars de Odiseu;
Pipăruş-Viteaz îşi află prototipul în Teseu;
ăst din urmă războieşte cu giganţi şi minotauri!
Cel dintâi, pe-aceea cale, cu zmei innegriti şi bălauri.
Regi eleni din momentul mitic, cu-a lor fapte de mirat,
Mai trăiesc în basmul nostru pe la Verdele-mpărat;
Şi trăiesc în basmul nostru fantaziile păgâne,
Căci din graţii şi zeiţă şi din nimfe-am făcut zâne,
Iar din Mars, din Zeus, din Venus, din Mercur creat-am noi
Sfântă Marţi şi Sfântă Vineri, Sfântă Miercuri, Sfântă Joi!
Oedip încă mai trăieşte cu-al său mit; în infinituri
Se-ntâlnesc în tradiţiune şi-n nenumărate mituri
Harpie şi grifi de spaimă; în sălbatecii noştri zmei
Afli taberi de himere şi-un popor de briarei!
Iat-aci pe Făt-Frumosul, iat-aci pe Cosintiana:
Dânsul nu-i decât Apollo, dânsa nu-i decât Diana;
El un Adonis ce-adoarme Deliae pe braţul său,
Ea-i Elena cea frumoasă, fiică de-a lui Tyndareu!
Soartea noastrâ-i profeţită prin eterne urzitoare,
N-au murit Lachesis, Clotos, Atropos n-a murit oare?...
Ah, îmi place mult povestea, căci poporul se descrie
Singur el pe sine însuşi în poveşti şi-mi place mie
S-ascult pe popor, ca astfel să observ cum s-a descris!
Ascultându-l, fără voie parcă mă cuprinde-un vis
Şi zăresc poporul nostru, cu zâmbire drăgălaşe
Legănat cu-acelaşi leagăn şi-nfăşat cu-aceleaşi faşe
Ca şi vrednicii războinici de la Tibru şi Olimp!
Atunci ambiţiuni curate mă-nfaşoară şi mă-nghimp;
Simţesc strâmt atunci pământul pentru dezlipite ramuri,
Cari născutu-s-au din sânul unor domnitoare neamuri;
Şi-mi vine să-mi înalţ fruntea şi s-o scutur veselos
Şi să strig în lumea largă: “Et in Arcadia nos!” (Cluj, februarie 1886)
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 14/10/2010 13:55 Titlul subiectului: G. Cosbuc- Braul Cosanzenii |
|
|
Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.
Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.
Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul - l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!
Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are -
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.
Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.
Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!
- “Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi -
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!î
Ea tremură zâmbind şi geme:
- “Norocul meu întreg îl vrei!î
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.
- “De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii scutit de grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.î
El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară -
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.
Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.
Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.
Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.
- “Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!î
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.
De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.
Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.
Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 15/10/2010 20:35 Titlul subiectului: G Cosbuc- Blastam de mamă |
|
|
(Legenda poporală din jurul Năsăudului)
I
Frunză verde tulburea,
Avea Lena - nici ca ea -
Trei feciori frumoşi avea;
Trei feciori şi-o fată mare
Lena cea veselă are.
Trei feciori ca nişte zmei,
De-a dragul să cauţi la ei,
Iar copila râzătoare,
Subţirea şi-ncântătoare
Ruptă dintr-un raz de soare:
Mult cu mă-sa sămăna,
Deci Lenuţă-o boteza
Pe numele maică-sa.
Câţi feciori au fost prin ţară
Toţi venit-au să o ceară,
Mândri şi viteji feciori,
Venit-au ca peţitori.
Dar Lenuţa, ţi-e mirare,
Răspundea la fiecare,
Că-i prea tânără şi-aşa
Încă nu s-a mărita.
Mai la urmă s-arătară
Peţitori din altă ţară:
Doi feciori, ca două flori.
Lenuţa cât ce-i vedea
Mamei sale-aşa zicea:
- “Vezi, iubită maica mea!
Din voinicii aceşti doi,
Cari au venit azi la noi,
Mie-mi place unul tare
Şi la mers şi la cătare,
Că-i înalt şi subţirel
Şi m-aş duce ulterior el!”
Dar Lena pe gânduri sta;
Gândurile-o frământa
Şi cu jale cuvânta:
- “Draga mea, Lenuţă fată!
Fiind aşa-ndepărtată
Dor de tine-o să m-apuce,
La mine ciní te-a aduce!?”
Doi fii ai Lenei strigau
Şi din gură cuvântau:
- “Pe Lenuţa nu o da
Şi de noi n-o strămuta!”
Dar feciorul cel mai mic,
Constantin, copil voinic,
Lăcrima din ochi cu jale
Şi-aşa-i zise mamei sale:
- “Nu eşti, mamă, cu dreptate
Nici la soră, nici la frate!
Că suntem doară trei fraţi,
Toţi crescuţi ca nişte brazi
Şi noi ţi-om pute aduce
Pe Lenuţa ta cea dulce!...
Aşcultă, mamă iubită,
Pe Lenuţa o mărită:
N-o lasă nemăritată,
Pire-ar cât de-ndepărtată:
Căci, de te-a ajunge dor
Io-ţi rămân doară fecior.
Eu la dânsa duce-m-oi,
Acasă aduce-o-voi.”
Şi Lena se-ndupleca
Pe Lenuţa-o mărita.
II
Dar a fost ce-a fost să fie,
C-au fost boale şi urgie
Şi-a dat Dumnezeu cel sfânt
Vremuri grele pe pământ.
Şi de multă răutate
Mureau oamenii pe sate
Şi-au murit şi trei feciori
Ai Lenuţei frăţiori:
Constantin încă-a murit
Gândul nu şi l-a-mplinit.
Lena singură rămase,
Fără de feciori în casă:
De dor o inimă arsă.
Şi ea, biata, supărată,
De jale multă sfărmată,
Se ducea pe-al lor mormânt
Şi se văieta plângând
Şi plângea şi suspina
Şi din suflet cuvânta:
- “Dragii mei! D-al vostru dor
Stau pe gândul să mă-omor,
Fie-vă somnul uşor!”
De-altă dată blăstăma
Şi blăstămând cuvânta:
- “Constantine, Constantine!
Blăstămat să fii de mine!
Blăstămat de mamă-ta
Că ai dat pe soră-ta!
Fraţii tăi mie-mi striga:
Pe Lenuţa nu o da!
Tu ai dat-o, blăstămate,
Pe hotară-ndepărtate;
Dar te blăstăm, blăstăm greu
Din tot sufleţelul meu:
Pământul nu te primească,
Ţărna nu te mai voiască,
Lutu-afară te izbească,
Căci de dorul Lenuţei
Rumpu-mi firul vieţii!”
Astfel dânsa blăstăma
Şi-azi şi mâini şi-alaltă mâini
Şi zile şi săptămâni.
Şi de multul blăstămat,
Vai, blăstămul s-a legat.
III
Într-un amurgit de seară,
Constantin ieşi afară
Din groapa, galben la faţă,
Cu trup rece ca de gheaţă.
El plângea şi lăcrăma
Şi cu jale cuvânta:
- “Duce-m-aş, că-s blăstămat,
Dar nu pot, că-s îngropat,
Duce-m-aş, că maica cere,
Dar nu pot, că n-am putere;
Nici am cal, nici căpeneag;
N-am pe lume om cu drag,
Căci oricine m-a vede
S-a-nfrica, s-a spăria
Făcându-şi răpede cruce...
Nici la mama nu m-oi duce,
Căci m-a blăstămat măicuţa,
Că eu i-am dat pe Lenuţa!”
Şi cum sta şi cugeta
Gândurile-l asudă,
El prin lacrămi se ruga:
- “Şălaş, mândru sălăşel,
Fă-te-un şoim de căluşel,
Şi tu, pânză din sălaş,
Fă-te un căpenegaş,
Şi tu, cruce, schimbă-te,
Spadă de fier fă-mi-te,
Iar tu, Doamne, mă învie,
Dă-mi putere astăzi mie:
La Lenuţa duce-m-oi,
Acasă-aduce-o-voi.”
Dumnezeu l-a ascultat:
Putere de viu i-a dat;
Sălaşul l-a ascultat:
Şi-ntr-un cal s-a preschimbat;
Giolgiu-n căpeneag îndată,
Crucea-n spadă de fier, lată.
Constantin suie călare
Şi porneşte-n fuga mare;
Şi fugea calul ca vântul,
De-abia atingea pământul,
Şi zbura, dar nu glumea,
Căci ca dorul se ducea,
Căci stăpânul îi zicea:
- “Zboară, murgule, cu mine,
Căci zbor împreună de tine,
Zboară, murgule, pe cale,
Căci zbor pe urmele tale!”
Şi murguţul, pui păgân,
Duce-se cu-al său stăpân,
Încât n-a fost bine seară,
Când ei îşi descălecară,
La Lenuţa-n altă ţară.
lV
Lenuţa cât ce-a zărit
P-al său frăţişor iubit,
Din grai dulce i-a vorbit:
- “Constantine, Constantine,
Spune-mi dacă-i rău sau bine;
Nouă ani, vezi, au trecut,
Că pe voi nu v-am văzut,
Ba nici veşti nu mi-aţi trimis,
Nice carte nu mi-aţi scris!”
Constantin a cuvântat:
- “De îndată ce tu te-ai măritat
Rău nimic nu s-a-ntâmplat.
Suntem sănătoşi acasă,
Mama înca-i sănătoasă.
Veste modernă n-am ce-ţi spune
Totuşi îţi aduc veşti bune:
Fraţii noştri se-nsurară,
Dar ei pe gând se luară,
La nuntă nu te chemară!
Eu ţi-s frate mai cu dor,
Şi fiindcă eu mă-nsor,
Am grăbit aici; de-i vre,
Vino dar la nunta mea!”
Astfel zise Constantin
Cu glasul de jale plin,
Din ochi lacrimi îi cădea
Şi suspine-l năpădea;
Dar Lenuţa-l cunoştea
Şi de nou l-a întrebat:
- “Spune-mi, frate,-adevărat
De mă chemi la veselie,
Să mă-mbraca bucurie,
Să-mi pun struţ roşu şi dalb
Şi cai suri la hinteu alb;
Dar de mă chemi la jelane,
Eu să-mbrac de jale haine;
Să iau cai şi hinteu negru
Să pornim, frate, pe-ntregu!”
- “Ba io-ţi spun drept, soră, ţie,
Că te chem la veselie.”
Şi ea mândru s-a gătat,
Haine albe şi-a luat
Şi-apoi ambii au plecat
Pe cărarea cea mai lată
De voinici codreni călcată,
Pe cărarea cunoscută
De codreni voinici bătută.
Iar pe cale cum mergeau
Păsările-i urmăreau,
Munţii răi din grai grăiau:
- “De când soarele e soare
Şi pe câmpuri floarea-i floare,
Şi de când e lumea lume
N-a mai fost aşa minune:
Să meargă viul cu mortu
Tot alăturea cu codru,
Să meargă viul aproape
Cu cel mort, ieşit din groape!
Alelei! minune mare,
Viu cu mortu p-o cărare!”
Constantin bine-auzea,
Lenuţa nu-nţelegea,
Dar glumind aşa zicea:
- “Auzi, frate Constantine,
Ce vorbesc munţii de tine?!
Constantin din greu gemând
Îi răspunde-aşa zicând:
-”Lasă-i, soră, să vorbească,
Minţile să-şi prăpădească;
Ei să fie cu cântatul,
Noi să fim cu ascultatul,
Ei păzească-şi cântecul
Cum păzim noi umbletul
Asta-n seamă n-o băgară,
Calea lor că şi-o urmară.
Patru zile lungi de vară
Ei au tot călătorit,
Puţintel au odihnit.
V
Când a fost a cincea zi,
Soarele când răsări,
Au zărit şi satul lor,
Plin de negură şi nor.
Când aproape-au fost de sat,
Constantin a cuvântat:
- “Lenuţă! Cu-al tău căruţ
Vină mai câtelenuţ,
Căci eu cu-al meu căluşor
O să merg mai tărişor,
Ca să dau mamei de ştire
Să-ţi facă bună primire,
Să-ţi deschiză porţile,
Să-ţi aştearnă mesele,
Să-ţi umple paharele!”
Şi el frâu calului da,
Calul îşi împintena
Şi-ntr-o fugă alerga,
Nu la mă-sa, pe cuvânt,
Ci de-a dreptul la mormânt
Aci a descălecat
Şi din gură-a cuvântat:
- “Cal crescut sub glii ierboase,
Sălaş strângător de oase!
Dusu-m-ai şi m-ai adus
Şi pe cale şi pe sus
Şi-ai făcut un mare bine
Pentru mama, pentru mine,
Pentru mamă, pentru fată,
Pentru mine totodată!
Şi tu, căpeneag iubit,
Pânză albă de-nvălit,
Şi tu, spadă lucitoare,
Crucea mea de la picioare:
Ne-a sosit vremea, sosit,
Să-ntrăm de unde-am ieşit!
Tu, cal bun năzdrăvănaş,
Schimbă-ţi trupul în sălaş,
Şi tu, spadă lucitoare,
Fă-te cruce la picioare,
Şi tu, căpeneag iubit,
Fă-te pânză de-nvălit,
Iar tu, Doamne, Doamne sfânt,
Dă-mi iar locul din mormânt,
C-am scăpat de ce fu greu,
Împlinit-am gândul meu:
La Lenuţa dusu-m-am,
Acasă adus-o-am!”
Dumnezeu l-a ascultat,
Pământul s-a despicat,
Lutul iar s-a ridicat:
Constantin era-ngropat
VI
Şi Lenuţa cât ce-ntra
În sat, mult se minuna,
Căci erau toate schimbate,
Toate de jale sfărmate,
Dar mai mult s-a minunat
Când acasă c-a aflat
Porţile stricate, rele,
De puteai sări prin ele,
Staulul stricat şi gol,
Iarbă mare prin ocol.
Ea sărmana aştepta,
Că fraţii vor alerga
În prag a o-ntâmpina,
Dar nimeni nu s-a ivit:
Constantin n-a fi venit.
Ea la uşă se repede,
Uşa încuiată-o vede;
Deci începe ca să bată
În cea uşă încuiată:
- “Lasă-mă, mămucă, lasă,
Lasă-mă să intru-n casă,
Că îţi sunt iubita fată,
Lenuţa cea-ndepărtată!”
Mă-sa, din casă, plângând,
O alungă blăstămând:
- “Du-te-n foc şi-n câte rele,
N-amărî zilele mele,
Du-te-n foc, te du d-aci
Şi nu mă batjocori!
Trei feciori eu am avut,
Pe toţi trei i-am pus sub lut,
Pe toţi trei i-am pus sub glie,
Sfântul Dumnezeu să-i ştie!
Iar Lenuţa, scumpa-mi fată,
Măritată-i, măritată,
Într-o ţară depărtată:
N-oi vedea-o niciodată!
Însă fie blăstămat
Cine o a-ndepărtat!”
Dar Lenuţa nu-nceta,
Tot bătea şi se ruga:
- “Lasă-mă să intru, lasă!”
Şi mă-sa cu greu o lasă,
Şi pe scaun o punea
Şi la dânsa cum privea,
Pe Lenuţa-o cunoştea.
- “Draga mea şi-a mamei floare:
Nu mă-ncred, că tu eşti oare?
Oh, că nice n-am visat,
Că te-oi mai vede vrodatí!”
Şi plângând, Lena spunea
Câte-a mai suferit ea:
-”A dat sfântul Dumnezeu
Multe boale şi mult rău
Şi-au murit feciorii mei
Şi-am rămas fără de ei!
Măcar tu, scumpa mea fată,
De nu erai măritată
Într-o ţară-ndepărtată!...
Mi-ar fi traiul mai uşor
Şi mi-aş mai uita de dor;
Tu m-ai ajuta pe mine,
Eu m-aş bucura de tine!
Dar să fie blăstămat
Cine mi te-a-ndepărtat:
Pământul să nu-l primească,
Ţărna să nu-l mai voiască,
Lutu-afară să-l izbească!”
Lenuţa se-nfiora,
Reci fiori o-mpresura
Şi cu glas rupt cuvânta:
- “Vezi, măicuţă,-ai blăstămat
Şi blăstămul s-a legat!
Constantine, Constantine,
Cum m-ai amăgit pe mine
Ca să plec pe drum cu tine!”
Şi spunea măicuţii sale
Cum a venit ea pe cale,
Cum Constantin o aduse
Şi câte mai câte-i spuse.
Lena-atunci se-nfiora
Şi cum sta, cum asculta,
Lacrămile-o îneca,
Trupu-ntreg îi tremura,
Minţile-i se tulbura,
Fruntea i se înnora,
Pe Lenuţa săruta
Şi i-a zis cu glas înfrânt:
- “Haidí, Lenuţă, la mormânt,
Haidí, Lenuţă, să grăbim
La morminte-n cintirim!”
VII
La mormânt dacă sosiră,
Jos pe el se prăvăliră
Şi-ncepură-a lăcrima
Şi din gură-a cuvânta:
- “Constantine, ieşi afară;
Vină, Constantine, iară;
Mai ieşi, dragă Constantine,
Că ni-e dor, ni-e dor de tine!”
Pământul însă râdea,
Groapa de râs hohotea;
Constantin amar gemea.
- “Ieşi din groapă şi vorbeşte,
Spune şi ne povesteşte
Cum trăieşti în groapă, cum?
Vină şi ne spune-acum!
Vină să ne vezi măcar,
Vină, Constantine, iar!”
Pământul nebun râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul glumind răspundea:
- “Nu te mai ruga de mine,
Blăstemă, Lenă, mai bine,
Nu te tot ruga mereu:
Ce-i al nostru, nu-i al tău!”
Pământul mereu râdea,
Groapa de râs hohotea,
Lutul neíncetat glumea.
- “Morminte, nu fi păgân,
Slobozi-mi pe Constantin;
Oh, nu fi, morminte, rău,
Slobozi-mi copilul meu,
Ori măcar dă-i glas, morminte,
Pentru câteva cuvinte!”
Pământul atunci tăcea,
Groapa nimic nu vorbea,
Constantin din greu zicea:
- “Oh, mamă, tu eşti de vină,
Că n-am pace şi odihnă,
Că n-am loc nici în mormânt,
Că n-am dispoziție sub pământ
Nici sunt mort, nici cu viaţă,
Nici sunt foc şi nice gheaţă,
Nici în groapă nu pot fi,
Nici afarí nu pot ieşi,
Căci m-ai blăstămat, măicuţă,
Pentru scumpa ta Lenuţă,
Pământul nu mă primească,
Ţărna să nu mă iubească,
Lutu-afarí să mă izbească;
Lutu-afară m-a izbit,
Ţărna m-a batjocorit,
Pământul m-a prigonit!...
Mamă, dacă-mi vrei tu bine,
Fă-l acuma pentru mine
Şi-mi dezleagă blăstămul
Că-mi apasă sufletul!”
Lena din suflet ofta,
Gânduri grele o mustra
Şi ea, biata, cuvânta:
- “Dragul meu! Să fii iertat
Şi de blăstăm dezlegat.
Însa... fie blăstămat
Pământul, că nu m-ascultă,
Bată-l jalea mea cea multă,
Şi nu te mai lasă-afară,
Bată-l jalea mea amară!”
Ţărna-atuncea tremura,
Lutul mânios urla;
Pământul se despica:
- “Nu-i destul c-ai blăstămat
Pe-un copil nevinovat,
Acum mă blăstămi pe mine,
Blăstâmu-te eu pe tine!
Căci n-ai inimă de mamă,
Nu ţi-e sufletul de seamă,
Nici eşti vrednică sub soare
Să mori cum tot omul moare,
Ci pământul prin urgie,
Să te înghiţă de vie!”
Ţărna-n laturi se-mprăştia
Pământul se deschidea;
Lena din mormânt zicea:
-”Blăstămată să fiu eu,
Vai, pentru blăstămul meu!
ca mine pe vecie
Fie blăstămată, fie
Orice mamă s-ar afla
Pe copil a-şi blăstăma!
Fie dânsa blăstămată,
N-aibă pace niciodată,
N-aibă prapori la-ngropare,
Nici popă la comandare!
Vai de-aceea mamă, care
Blăstămă fără mustrare
Pe copilul ei, căci ea
Blastămă pe fiul său,
Dar pe dânsa Dumnezeu!..”
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 17/10/2010 00:57 Titlul subiectului: George Coşbuc– poetul ,,suflet în sufletul neamului” |
|
|
Ţâşnind din vatra binecuvântată a Ardealului, mult jinduită de trecători flămânzi şi avizi de bogăţii, Coşbuc a cântat odată cu poporul, s-a contopit cu tonul cântării neamului, simţindu-se ,,nerupta sa parte”. Înzestrat cu harul potrivirii cuvintelor, se pare, moştenit de la mama sa, tânărul Coşbuc cântă şi divertisment împreună de junii satului, însufleţind petrecerile cu strigături create pe loc în iureşul veseliei, preluate cu entuziasm şi transmise mai departe în alte aşezări, devenind anonime şi dând satisfacţie poetului îndată ce le descoperă publicate ca folclor în presa vremii.
,,Nicăieri sufletul poetului n-a vibrat în mai strânsă intimitate cu acela al maselor exploatate ca în ,,Noi vrem pământ!”- Petru Munteanu (Prefaţă- ,,Cântec de vitejie”)
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 01/11/2010 20:57 Titlul subiectului: Despre Cosbuc si moartea fiului sau, Alexandru |
|
|
Cine stie ce e in sufletul poetilor? Cine stie cate arderi si cate suferinte trebuie ei sa indure pentru ca noi sa ne emotionam sufletul cintindu-le gandurile asternute...? Cati dintre noi stiu ca dupa moastrea fiului sau, Alexandru, Cosbuc nu a mai fost niciodata acelasi? Un crunt accident de masina le darama viata parintilor, care trebuie sa isi ingroape copilul...
Mult timp poetul mergea la „Carul cu bere” si cei care il zareau mereu impreuna cu prietenul sau, Constantin Sfetea, vedea doua figuri impietrite care nu scoteau nici un cuvant. Nu mai stiu unde am citit ca in acea perioada poetul invita in casa niste colegi de breasla si acestia sunt socati de linistea de mormant tulburata de un planset din camera vecina si Cosbuc i-a lamurit: „Plange ca ploua mormantul lui Alexandru. Ce sa faci, e mama”. Poetul ascunsese dupa soba o imagine mare a baiatului pentru ca atunci cand o vedea, sotia lui plangea mereu.
In camera lui Alexandru lucrurile au ramas asa cum le lasase inainte de tragicul eveniment. O carte ramasa deschisa pe marginea biroului, servitoarea stergea praful doar supravegheata de doamna Cosbuc ca sa nu se miste nici un obiect de la locul sau. In fund, in dreapta, patul lui, biblioteca cu carti multe, note muzicale, o vioară, o sculptura lucrata de el, toate neclintite din loc, peste tot sfincsi de gips in basorelief, monstri asirieni de pamant ars si cuvinte cabalistice scrise cu litere mari pe cartoane imprastiate pretutindeni.
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 17/12/2010 00:03 Titlul subiectului: Anacreontica- G. Cosbuc |
|
|
I
Ca Gyges, sardicul despot,
Eu nu-s setos ulterior renume,
Nimic nu-nvidiez pe lume
Şi-a fi gelos defel nu pot.
A mele griji şi tăinuiri
Sunt toate numai să port salbe
Şi să-mi dedic pletelor albe
Ghirlandele de trandafiri.
De alte griji alţi oameni ştiu;
Eu numai pentru azi port grijă,
Căci timpul e cu braţ de spijă -
Şi mâine pot să nu mai fiu!
II
Tu lauzi în cântări mărirea
Tebanilor, el cântă firea
Şi tot ce Thales cunoştea:
Eu cânt însă robia mea.
Nu flote m-au învins pe mine,
Nu regi cu tolbe largi şi pline,
Altfel de trupe m-au robit:
Doi ochi de foc şi-un glas iubit.
III
Unei copile
De ce fugi, copilo, de mine?
Obrajii tăi, rumeni ca tine,
Aprinşi par de rumeni şi plini,
Ca rozele vara-n grădini.
De ce fugi? Am creţe pe frunte,
Am plete rari şi cărunte?
Ca părul tău alb de ninsori,
Nu-i alb nici un crin între flori.
Sunt crin eu, tu roză de vară
Şi flori când aşezi tu-n pahară,
Ce flori au un farmec mai plin
Ca roza lipită de crin?
IV
Am scris vecinei mele
Să ştie că mi-e dragă,
I-am scris o faţă-ntreagă,
Dar n-aşteptam răspunsul -
Ce bună-i dânsa totuşi!
Pe când răsăreau stele,
Frumoasa mea vecină
Citind ce-am scris, p-ascunsul
A râs de milă umplută -
Ce bună-i dânsa totuşi!
Şi ca să nu cred doară
Că nu-i sunt drag, stă gata
Răspuns să-mi deie fata,
Dar cum? Ea nu şti scrie -
Ce bună-i dânsa totuşi!
Văzându-mă-n uscioara,
Ea însăşi deci se fură
De-acasă, ca să vie
Răspuns să-mi dea din gură -
Prea bună-i dânsa totuşi!
V
Aperi tu cu mâna tare
Pe pilotul dus pe mare,
Venus tu!
Dar pe-acela ce-ţi serveşte,
Pe-un poet care iubeşte
Pe el nu!
Lasí pilotul! Căci din apă
Undele cu timp îl scapă,
De-i bărbat.
Venus! Apără-ţi poetul,
Căci de-l laşi se-neacă bietul
Pe uscat!
VI
Câţi picuri de rouă pe frunze sclipesc,
Atâtea pahare de vin să golesc!
Şi cânturi atâtea să cânt eu cu drag,
Câţi muguri în vară pe codru de fag.
Şi câte steluţe pe cerul azur,
Atâtea săruturi de fete să fur.
Şi câţi sunt aceia pe care-i iubesc,
Eu numai atâtea clipeli să trăiesc!
VII
Mi-a zis mama
Mi-a zis mama, dragă fată,
Că-i păcat a săruta -
Nu te mai sărut! Cu tine
Prea sunt păcătos aşa!
A, dar mama mea pe mine
Cât de mult m-a sărutat,
Şi-a făcut păcat? Hai, fato,
Te sărut, că nu-i păcat!
VIII
Somnoroase păsărele
Somnoroşii de cu sară
Prin culcuşuri se adună,
Se ascund în vro cămară -
Noapte bună!
Proştii pot să beie apă,
Cei beţi meargă să se culce -
Cârcimăriţa-i ca un înger,
Vinul dulce!
Ce draci! A secat izvorul
Vinului? Cârcimarul tace -
De te dă pe uşă-afară,
Ieşi în pace!
Într-a nopţii feerie
Numai gura noastră sună -
Deja-i ziuă, când ne zicem:
Noapte bună!
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 06/01/2011 18:25 Titlul subiectului: G Cosbuc- Cantec |
|
|
Ţară-avem şi noi sub soare,
Şi-o râvnesc duşmani destui,
Dar prin vremi asupritoare
N-am lăsat-o nimănui.
E bogată, zici! vezi bine,
E bogată, căci în ea
Multe inimi sunt, străine,
Şi-i frumoasă, că-i a mea.
Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
Căci viteji în ea mai sânt,
Şi-apoi şi la noi în ţară
Creşte fierul din pământ:
Când voim, îl ştim culege,
Ştim cum să izbim cu el
Când duşmani lipsiţi de lege
Vin spre noi cu gând mişel.
Steag avem şi noi, străine,
Şi-l iubim cu jurământ.
Ziua răului îndată ce vine,
Ce frumos se zbate-n vânt!
E frumos şi steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc
Tot mai mândru este-al nostru,
Şi mai sfânt, că-i românesc.
Rupt de-asprimile furtunii
Răscolite de duşmani
L-au purtat cinstit străbunii
Prin atât amar de ani.
De ne cheamă azi la moarte,
Veseli mergem la război:
Să dea Domnul să ni-l poarte
Şi nepoţii tot ca noi!
Ştim şi noi o lege sfântă,
Şi de-un veac de ani acum
Stăm cu ochii tot spre ţintă,
Mergem tot pe-acelaşi drum.
Pentru sfânta lege-a crucii,
Pentru limba ce-o vorbim:
Ce de-oţel pe săbii lucii
Pus-am noi de când trăim!
Ştie Dumnezeu de-i bine
Ori de facem vrun păcat -
Dar noi ştim c-aşa e bine
Să ţinem ce-am apucat.
Pentru lege, pentru limbă,
Noi cu gura prindem foc:
Numai vântul se tot schimbă,
Însă munţii stau pe loc.
Sunt şi neamuri mai cu nume,
Mai vestite la război;
Or fi multe poate-n lume,
Câte n-au ajuns la noi.
Dar noi ştim ce ne-nvăţară
Cei ce-au fost, şi când rostim
Vorba sfântă “neam şi ţară”
Noi, străine, tresărim.
Pentru cel ce ne iubeşte,
Tot ce-avem noi dăm cu drag,
Dar când neamul ni-l huleşte
Şi vrăjmaş ne vine-n prag,
Mii de oşti cu el s-aducă:
Noi suntem români destui -
Când de piept cu noi s-apucă,
Aibă-l ceru-n mila lui!
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 05/02/2011 18:31 Titlul subiectului: G. Cosbuc- Rada |
|
|
Are Dochia mult cat are,
Nu e mult o fata mare?
Ca-ntre domni, dar orisiunde,
Daca-ti stie ea raspunde
Grai ales si lin ca apa,
Apoi las ca Rada stie
Si-n ce fel sa poarte sapa.
A fost si ea-n scoli o toamna,
Dar gasesti ca ea vro doamna?
Cu cosita galbioara,
Ea e nalta si usoara
S-o vezi numai si sa tremuri!
Si de-abia pe la San-Petru
Umple optsprezece vremuri.
Sunt si-n sat destule fete,
Cari de n-au cu ce sa-mbete
Ochii omului, au pieptul ele
Alb de taleri si margele.
Rada, cand o vezi, te fura
Cu necontenitul zambet
Si cu-a vorbelor caldura.
Harnica, din zorii zilei
Nu stau mainile copilei
Fara lucru, tot sa prinda,
Casa lor toata-i oglinda.
La izvor vezi pe Rodica
Pana-n zori, cand pe sub stresini
Inca doarme randunica.
Pe izlaz nu-i multa hrana,
Dar vezi alba ce-i Joiana!
Si-n amurg copila-n tinda
Foc in vatra vrea s-aprinda,
Dar mu-mu, Joiana muge
Rada, fa, s-alergi degraba,
Ca-n sopron vitelul suge.
Doar e tare! Haid mai iute!
Si din drum, ca sa-i ajute,
Vin flacaii totdeauna.
Nu-l injugi asa cu buna
Pe vitel, si Rada-i slaba,
Stiu flacaii! Si-si fac seara
Pe-aici vecinic ceva treaba.
Vaca-i tot ce-au ei, ea biata!
Toarce-n sat cu ziua fata,
Dar e vesela din fire;
De noroc si-ndestulire
Inima-i in veci e plina:
Cand e fericita, spune-mi,
Mai mult ce-are o regina?
Rada-i nalucire vie,
Cand alearga pe campie
Si-i bat vanturi in cosita,
Ori cand seara sta-n portita,
Si-o intrebi: Ce-astepti, iubita?
Si pe dup-un stalp s-ascunde,
Galbena si zapacita.
Dar la holda! Arde soare,
Fetele seceratoare
Rad si canta, snopi fag graul,
Murmura-ntre salcii raul:
Fug la rau vro patru fete,
E si Rada? Fug flacaii
Si ei, toti, si nu le-e sete.
Si-n genunchi atunci pe tarmuri
Ea din pumni cat doua sfarmuri
Bea, iar Nicu: Da-mi si mie!
Taci! si bea din palarie!
Cere el, cer multi sa-i deie:
Rada rade, le da apa,
Toti din pumnii ei sa beie.
Zece stropi nu pot sa-ncapa:
Prea e mic pahar de apa!
Si-atunci ea, cand el glumeste,
Joaca pumnii si-l stropeste
Pe obraz, dar dragalasa
Tot ea-l zvanta,-n loc de carpa
Maneca de la camasa.
Si cum stie ea s-aleaga
Ce-i frumos! Atat de draga
O da portul imbracandu-l!
Cand o vezi, te-mbata gandul
Ca, iubind-o trei dumineci,
S-ar mira de tine-altarul
Ce pacat ai sa cumineci!
Iat-o vesela si-aprinsa;
Joaca hora! Cum e-ncinsa,
Cum isi poarta-a ei faptura,
Toata-i ca-n zugravitura
Mamele, privind-o-n hora,
Sa cotesc: Olio, tu leica,
Ce mai drac frumos de nora!
De-o-ntalnesc in drum batranii,
Ei fac pod cu palma mainii
Peste ochii slabi, s-o vada:
Draga mosului, tu Rada!
Si uimiti de fata Dochii
O dezmiarda si, cand pleaca,
Umezi au de lacrami ochii.
Dar de-i Rada cat de blanda,
Ea de mic-a fost osanda
Pentru sat. Si nu-i mirare,
Ei flacai, ea fata mare:
Pentru-un ras al ei se cearta,
Si din joc se prind feciorii
La tranteli, cat Doamne iarta!
Da! Si Rada-i mare hoata,
Poate satul tot sa-l scoata
Din sarit, ea stie bine!
Dar se teme de-oarecine.
Ma-sa e? Fereasca Domnul!
Alt temut: ca sa nu-si piarda
Pe acel ce-i pierde somnul.
Unde mergi? Ma duc la moara!
Viu si eu! Si din uscioara
Vladu iese-n cap de strada.
Nu m-ajungi! Te-ajung eu, Rada!
Dar fugind i se desprinde
Sortul alb din brau, iar Vladu
Nu-i da sortul, ci i-l vinde.
Ieri mi te-am facut scapata;
Azi nu-mi scapi nesarutata!
Cum nu scapi din mana fumul
Nu-mi esti drag, de ce-mi tii drumul?
Ea nu-si crede-a ei cuvinte;
De le-ar crede Vladu insa,
Rada si-ar iesi din minte.
Si cum vrea si nu vrea fata,
Dragul ia, dragul da plata.
Un sarut pacat sa fie?
Numai popa sa nu-l stie,
Ca te sperie cu iadul
M-ar putea speria pe mine
Popii toti, de-as fi eu Vladul!
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 08/02/2011 19:37 Titlul subiectului: G Cosbuc- Blestemul tradarii |
|
|
Cu sfărâmate catapulturi
Turnul muced stă-nclinat,
Iar în poartă surii vulturi
Frântă-şi au de mult aripa,
Stând să cadă-n toată clipa
Peste pragul fulgerat.
Însă-n veci vor sta la poartă,
Că-i din cer blestem de veci.
Noaptea-nvie-o oaste moartă,
Şi-i de coifuri valea umplută -
Fă o cruce şi te-nchină.
Călătorule, când treci.
Noaptea din ruini răsare
Tot castelul, cum ar fi fu.
Şanţ şi ziduri de-apărare,
Turnuri albe cresc deodată,
O cetate-nfricoşată
Unde-Agripa cuib avu.
Iar din văi un prinţ se suie
Alb de arme, spre castel;
E tăcere-n cetăţuie,
Dar stafiile pe coaste
Repezi vin, o-ntreagă oaste,
Toţi ai prinţului cu el.
Lupi ce cască largul gurii
Au pe coif, şi parc-au strâns
Toate fiarele pădurii.
Sunt de-acei ce-au stat în cale,
Varro tu, oştirii tale
Şi-au conceput pe-August de-a plâns.
Când ajunge la cetate
Albul prinţ al celor morţi
De trei ori cu pumnul bate
Repede-n arama porţii
Scări aduc în grabă morţii,
Cu berbecii bat în porţi.
Şi-auzind cum vin barbarii,
Uşa tainiţii-o deschid
Şi tresar legionarii;
Ei din bărbi, din păr, cu mâna
Iuţi îşi scutură ţărâna,
Ies, aleargă, sar pe zid.
Sub un râu de creste roşii
Albe coifuri strălucesc,
Şi-n amestec furioşii
Respingând pe cei de-afară
Cad şi mor, se nalţă iară,
Rane fac şi le primesc.
Zăngăt însă n-are-arama
Când se bate scut de scut,
Tuba nu-şi cunoaşte gama:
Fără zuzăt lancea zboară,
Iar al spăzii-oţel doboară
Cald şi strălucind, dar mut.
Pe deasupra lor cu spaimă
Luna se ascunde-n nor,
Glas de bufniţe se-ngaimă
Şi, cu aripi speriete,
Lilieci zburând în cete
Se izbesc de coiful lor.
“De-aţi avea voi pace-odată,
Voi ce vă luptaţi mereu!
Pacea însă nu vi-i dată,
Ca să ştiţi în veşnicie
Dreapta Domnului mânie
Şi că-i unul Dumnezeu!
Cei trădaţi, ei dorm în pace!
Vouă-al morţii dătător
Partea asta nu vi-o face!
Voi îndată ce aţi văzut pe-o seamă
Că pe Crist cel mort îl cheamă
Martor al jurării lor.
În nedreapta voastră ură
“Vrând să-i pierdeţi, aţi făcut
Cu barbarii-o legătură.
Şi-au venit pe-ascuns barbarii
Şi-au pierit legionarii
Câţi pe Crist l-au cunoscut.
Noapte-a a fost. Pe zid creştinii
Se luptau pentru-mpărat:
Voi îns-aţi deschis, hainii,
Toate porţile cetăţii -
Dreapta cumpăn-a Dreptăţii
Iat-acum s-a răzbunat.
Cei trădaţi, ei în morminte
Dorm în pace. Însă voi
Vă luptaţi şi-acu-nainte
Cu oştirile chemate
Şi de-a pururi vă veţi bate
Până-n ziua cea de-apoi.î
Astfel parcă-ntruna plânge
Turnul obosit şi el
De-a vedea tot morţi şi sânge.
Căci de veacuri vede-ntruna
Noaptea cum aduc furtuna
Morţii-aceştia din castel.
Iar când ziua se revarsă,
Pier şi ziduri şi cohorţi,
Ruinată-n deal şi arsă
Stă cetatea tristă-n soare -
Dar în noaptea următoare
Vin din nou aceiaşi morţi.
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 08/02/2011 19:38 Titlul subiectului: G Cosbuc- Blestemul tradarii |
|
|
Cu sfărâmate catapulturi
Turnul muced stă-nclinat,
Iar în poartă surii vulturi
Frântă-şi au de mult aripa,
Stând să cadă-n toată clipa
Peste pragul fulgerat.
Însă-n veci vor sta la poartă,
Că-i din cer blestem de veci.
Noaptea-nvie-o oaste moartă,
Şi-i de coifuri valea umplută -
Fă o cruce şi te-nchină.
Călătorule, îndată ce treci.
Noaptea din ruini răsare
Tot castelul, ca de exemplu fu.
Şanţ şi ziduri de-apărare,
Turnuri albe cresc deodată,
O cetate-nfricoşată
Unde-Agripa cuib avu.
Iar din văi un prinţ se suie
Alb de arme, spre castel;
E tăcere-n cetăţuie,
Dar stafiile pe coaste
Repezi vin, o-ntreagă oaste,
Toţi ai prinţului cu el.
Lupi ce cască largul gurii
Au pe coif, şi parc-au strâns
Toate fiarele pădurii.
Sunt de-acei ce-au stat în cale,
Varro tu, oştirii tale
Şi-au confecționat pe-August de-a plâns.
Când ajunge la cetate
Albul prinţ al celor morţi
De trei ori cu pumnul bate
Repede-n arama porţii
Scări aduc în grabă morţii,
Cu berbecii bat în porţi.
Şi-auzind cum vin barbarii,
Uşa tainiţii-o deschid
Şi tresar legionarii;
Ei din bărbi, din păr, cu mâna
Iuţi îşi scutură ţărâna,
Ies, aleargă, sar pe zid.
Sub un râu de creste roşii
Albe coifuri strălucesc,
Şi-n amestec furioşii
Respingând pe cei de-afară
Cad şi mor, se nalţă iară,
Rane fac şi le primesc.
Zăngăt însă n-are-arama
Când se bate scut de scut,
Tuba nu-şi cunoaşte gama:
Fără zuzăt lancea zboară,
Iar al spăzii-oţel doboară
Cald şi strălucind, dar mut.
Pe deasupra lor cu spaimă
Luna se ascunde-n nor,
Glas de bufniţe se-ngaimă
Şi, cu aripi speriete,
Lilieci zburând în cete
Se izbesc de coiful lor.
“De-aţi avea voi pace-odată,
Voi ce vă luptaţi mereu!
Pacea însă nu vi-i dată,
Ca să ştiţi în veşnicie
Dreapta Domnului mânie
Şi că-i unul Dumnezeu!
Cei trădaţi, ei dorm în pace!
Vouă-al morţii dătător
Partea asta nu vi-o face!
Voi când aţi văzut pe-o seamă
Că pe Crist cel mort îl cheamă
Martor al jurării lor.
În nedreapta voastră ură
“Vrând să-i pierdeţi, aţi făcut
Cu barbarii-o legătură.
Şi-au venit pe-ascuns barbarii
Şi-au pierit legionarii
Câţi pe Crist l-au cunoscut.
Noapte-a a fost. Pe zid creştinii
Se luptau pentru-mpărat:
Voi îns-aţi deschis, hainii,
Toate porţile cetăţii -
Dreapta cumpăn-a Dreptăţii
Iat-acum s-a răzbunat.
Cei trădaţi, ei în morminte
Dorm în pace. Însă voi
Vă luptaţi şi-acu-nainte
Cu oştirile chemate
Şi de-a pururi vă veţi bate
Până-n ziua cea de-apoi.î
Astfel parcă-ntruna plânge
Turnul obosit şi el
De-a vedea tot morţi şi sânge.
Căci de veacuri vede-ntruna
Noaptea cum aduc furtuna
Morţii-aceştia din castel.
Iar când ziua se revarsă,
Pier şi ziduri şi cohorţi,
Ruinată-n deal şi arsă
Stă cetatea tristă-n soare -
Dar în noaptea următoare
Vin din nou aceiaşi morţi.
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
sunt_doar_un_om
Membru 2
Data inscrierii: 10/Oct/2010
Mesaje: 394
Localitate: Dracula Land
|
| Trimis: 08/02/2011 19:39 Titlul subiectului: G Cosbuc- Blestemul tradarii |
|
|
Cu sfărâmate catapulturi
Turnul muced stă-nclinat,
Iar în poartă surii vulturi
Frântă-şi au de mult aripa,
Stând să cadă-n toată clipa
Peste pragul fulgerat.
Însă-n veci vor sta la poartă,
Că-i din cer blestem de veci.
Noaptea-nvie-o oaste moartă,
Şi-i de coifuri valea umplută -
Fă o cruce şi te-nchină.
Călătorule, când treci.
Noaptea din ruini răsare
Tot castelul, precum fu.
Şanţ şi ziduri de-apărare,
Turnuri albe extind deodată,
O cetate-nfricoşată
Unde-Agripa cuib avu.
Iar din văi un prinţ se suie
Alb de arme, spre castel;
E tăcere-n cetăţuie,
Dar stafiile pe coaste
Repezi vin, o-ntreagă oaste,
Toţi ai prinţului cu el.
Lupi ce cască largul gurii
Au pe coif, şi parc-au strâns
Toate fiarele pădurii.
Sunt de-acei ce-au stat în cale,
Varro tu, oştirii tale
Şi-au confecționat pe-August de-a plâns.
Când ajunge la cetate
Albul prinţ al celor morţi
De trei ori cu pumnul bate
Repede-n arama porţii
Scări aduc în grabă morţii,
Cu berbecii bat în porţi.
Şi-auzind cum vin barbarii,
Uşa tainiţii-o deschid
Şi tresar legionarii;
Ei din bărbi, din păr, cu mâna
Iuţi îşi scutură ţărâna,
Ies, aleargă, sar pe zid.
Sub un râu de creste roşii
Albe coifuri strălucesc,
Şi-n amestec furioşii
Respingând pe cei de-afară
Cad şi mor, se nalţă iară,
Rane fac şi le primesc.
Zăngăt însă n-are-arama
Când se bate scut de scut,
Tuba nu-şi cunoaşte gama:
Fără zuzăt lancea zboară,
Iar al spăzii-oţel doboară
Cald şi strălucind, dar mut.
Pe deasupra lor cu spaimă
Luna se ascunde-n nor,
Glas de bufniţe se-ngaimă
Şi, cu aripi speriete,
Lilieci zburând în cete
Se izbesc de coiful lor.
“De-aţi avea voi pace-odată,
Voi ce vă luptaţi mereu!
Pacea însă nu vi-i dată,
Ca să ştiţi în veşnicie
Dreapta Domnului mânie
Şi că-i unul Dumnezeu!
Cei trădaţi, ei dorm în pace!
Vouă-al morţii dătător
Partea asta nu vi-o face!
Voi îndată ce aţi văzut pe-o seamă
Că pe Crist cel mort îl cheamă
Martor al jurării lor.
În nedreapta voastră ură
“Vrând să-i pierdeţi, aţi făcut
Cu barbarii-o legătură.
Şi-au venit pe-ascuns barbarii
Şi-au pierit legionarii
Câţi pe Crist l-au cunoscut.
Noapte-a a fost. Pe zid creştinii
Se luptau pentru-mpărat:
Voi îns-aţi deschis, hainii,
Toate porţile cetăţii -
Dreapta cumpăn-a Dreptăţii
Iat-acum s-a răzbunat.
Cei trădaţi, ei în morminte
Dorm în pace. Însă voi
Vă luptaţi şi-acu-nainte
Cu oştirile chemate
Şi de-a pururi vă veţi bate
Până-n ziua cea de-apoi.î
Astfel parcă-ntruna plânge
Turnul obosit şi el
De-a vedea tot morţi şi sânge.
Căci de veacuri vede-ntruna
Noaptea cum aduc furtuna
Morţii-aceştia din castel.
Iar când ziua se revarsă,
Pier şi ziduri şi cohorţi,
Ruinată-n deal şi arsă
Stă cetatea tristă-n soare -
Dar în noaptea următoare
Vin din nou aceiaşi morţi.
|
_________________
Traim vremuri bezmetice |
|
| Sus |
|
|
animalplanet2
Nou venit
Data inscrierii: 09/Iul/2012
Mesaje: 6
Localitate: Poland
|
| Trimis: 28/07/2012 09:15 Titlul subiectului: |
|
|
Every word in your article are true. So if someone writes negative reviews do not pay attention.
|
|
|
| Sus |
|
|
animalplanet2
Nou venit
Data inscrierii: 09/Iul/2012
Mesaje: 6
Localitate: Poland
|
| Trimis: 29/07/2012 23:11 Titlul subiectului: |
|
|
I love how amazing and awesome this is.
|
|
|
| Sus |
|
|
|
|
|
Nu puteti crea un subiect nou in acest forum
Nu puteti raspunde in subiectele acestui forum
Nu puteti modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteti sterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteti vota in chestionarele din acest forum
|
|
|
FAQ
Cautare
Membri
Grupuri
Inregistrare
Profil
Mesaje private
Autentificare
